Am cateva probleme pe care daca nu le rezolv imediat o sa zboare viata pe langa mine.
Vorbeam cu vechea mea prietena Jeo.
Si ma simt minunat cand vine la mine cu intrebari si dileme...saracuta , iti mai cere si scuze. Eu ador sa o ajut.
Dar ma simt oribil cand am nevoie de ajutor. Sunt atat de incapabila sa exprim ceea ce ma deranjaza si apuc in vreo 120 de minute sa zic ceea ce mi-am impus de la o varsta fragila ca nu am sa spun vreodata " am nevoie de un sfat."- " Da, ajuta-ma."

Problem:
Timpul trece prea repede, simt ca nu am facut nimic si iarasi, timpul a trecut repede intr un final. Urasc pe toata lumea si tot nimic nu iese frumos la iveala.
Timpul trece ingrozitor de repede!
Buna mea prietena Jeo simte la fel. Am nevoie macar de o opinie ...si voi simtiti la fel?
Incepem sa traim intr o alta lume?
Sau doar suntem un grup de fete care inca au timp liber pentru asemenea ganduri?
Dar nu!
Nu e un gand. E ceea ce simtim zi de zi-nu mai e timp de nimic.


Si pentru ca ma trezesc in fiecare dimineata mult prea devreme din cauza cosmarurilor cu carusele si cutite, imi aminteam cum m am intrebat ( si inca ma intreb) ce este CU ADEVARAT important in viata .
M-am gandit asa: relatia, fizicul si statutul social. Din pacate toate 3 depind una de alta.
-daca nu arati bine iti faci cu greu un iubit si un statut social bunicel
-daca statutul tau social e nasol,atunci gasesti greu un iubit instarit,deoarece nu iti permiti sa mergi unde trebuie-si automat incerci sa ai grija cum poti de tine,adica esti la nivel mediu, nu genial cum ar trebui sa fie.
-iar...daca nu esti implinit in love,totu se duce dracu'. Arati distrus in fiecare dimineata si dai gres la graficul cutiilor de suc de la firma.

Nota: Cand eram mica am suferit enorm pt ca toti faceau glume pe seama greutatatii mele. Toti aveau la 12-13 ani iubiti/iubite, iar eu nu. Eram distrusa si m-a marcat pe viata.
Cand am inceput sa slabesc am dat si eu peste perioada alora de aveau succes la 12 ani cu baietii( la mine s a instalat ceva mai tarzior...:)) )-dar cum am ajuns, tot nu fu bine, pentru ca am dat peste toti prostii de cartier.
Asa m-am nimicit ceva ani.Si cu barbati si cu anorexie.
Pana am dat la raionul de lemne din Hornbach peste cel mai minunat barbat . Din clipa aia pana si orice cui din cutiile Hornbach produs in China mi se pare o veritabila bijuterie.
Trebuia sa fie numai soare pe strada mea pana acuma, nu?
Din pacate , mai am un drum lung pana la ceea ce imi doresc, poate cativa pasi i-am parcurs, dar ce ma fac? Pentru ca am o varsta mare acuma, adica nu mai am 6 anisori, ma gandesc la gelozie, ura, stii tu sentimente d astea de oameni mari.
Iar cand astea vin...nu stiu cum sa imi cos pensula de mana , sa ma sprijin in ea pentru a ma ridica din gaura lasata in pat...
Vezi?
Cum o dai nimic nu e bine.
Eu cred ca mi-ar fi placut sa arat ca acum, sa am ceea ce am acum, dar sa nu fiu atat de mare incat sa cunosc sentimentele urate care nu ma lasa sa ies din casa...
Eu...
Eu vreau doar sa nu pierd trenul.



Sper sa citeasca cineva.